Sub aceeaşi stea de John Green

Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?

Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că, de când se ştie, a fost „în fază terminală“. Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.
Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.

Părerea mea: A fost o carte bună, care efectiv te făcea să uiţi de suferinţa prin care cei doi adolescenţi trec, dar la final te făcea să conşientizezi că noi, majoritatea celorlalţi muritori de rând, avem o viaţă mult mai sănătoasă decât a lor şi nu facem nimic altceva decât să o irosim. 

Pe parcursul cărţii, mai ales spre final, plângeam şi râdeam în acelaşi timp, dar nu ajungeam să conştietizez asta decât după ce mă trezea cineva din tranşa în care intram. 
Mă rog, nu pot să spun că e perfectă sau că e "ca la carte", pentru că nu e. Are anumite pasaje şi aspecte care mie nu mi-au plăcut în mod special, dar asta nu este decât o chestie de opinie şi ar fi inutil să le spun aici pe toate, pentru că v-ar influenţa perspectiva asupra cărţii într-un mod care poate nu ar fi tocmai cel mai bun.
Cred că cel mai mult mi-a plăcut povestirea după moartea lui Augustus. Bine, mi-a plăcut şi înainte, pentru că Augustus e un dulce, însă după moartea sa, felul în care autorul a descris sentimentele şi etapa prin care trecea Hazel mi s-a părut incredibil de frumos şi special. Nişte cuvinte atât de simple şi aparent impasibile, m-au cuprins în profunzimea lor atât de mult încât la un moment dat am ajuns să mă simt eu Hazel şi eu să trec prin tot ce trece ea. Mi-a plăcut şi că nu s-a creat o atmosferă şi mai dramatică decât deja era prin acţiunea şi ideea propriu-zisă şi îi dau o bilă albă lui Green pentru asta şi pentru modul incredibil prin care i-a reflectat sentimentele lui Hazel.

Mi s-a părut un pic absurd chestia cu metafora, adică faptul că Augustus fuma, dar de fapt nu fuma şi "sfida moartea". În fine, ăsta nu este decât un aspect minor în toată complexitatea cărţii. 

"Ele nu te ucid dacă nu le aprinzi. [...] Iar eu niciodată n-am aprins vreuna. E o metaforă, înţelegi? Pui lucrul ucigător drept între dinţi, dar nu-i dai puterea să-şi înfăptuiască omorul."

Cred că singurul cuvânt prin care pot caracteriza personajele este atipic. Fiecare este conturat în maniera proprie şi cu o personalitate atât de reală, încât uiţi la un moment dat că ele nu fac parte, în fond, decât dintr-o ficţiune.
Nu e o carte extraordinară, dar este o carte cu priză la public, iar Green ştie ce şi cum să facă pentru a câştiga dragostea şi atenţia cititorilor.Tumblr-ul vuieşte încontinuu cu cărţi de-ale lui.
Într-un final, mi-a plăcut. Mult. Îmi amintesc că la final rămăsesem complet fără cuvinte şi aveam o senzaţie tare stranie şi nu ştiam dacă să plâng sau să râd sau dacă să rămân impasibilă.
O recomand tuturor, pentru că Hazel are un mod de a exprima sentimentele foarte matur, dar în acelaşi timp rămâne şi o adolescentă din punct de vedere al gândirii şi de aceea cred că şi oamenii mai maturi ar putea să o citească.  

Nota mea: 4,7/5